Te-am iubit
ca pe o rană care învață să vorbească,
încet,
fără să ceară vindecare.

În fiecare dimineață
îmi lăsam numele pe marginea ta,
ca o haină uitată pe un scaun gol,
sperând că te vei întoarce
măcar s-o ridici.

Tu treceai prin mine
fără să știi
că o viață poate fi călcată
cu pași ușori.

Am adunat tăcerile tale
și le-am făcut pat,
iar nopțile mele dormeau acolo
strânse,
ca niște copii fără mamă.

Când zâmbeai,
se rupea ceva în mine —
nu durerea,
ci credința că pot fi fericit
fără tine.

Mi-ai lăsat iubirea
într-o stare neterminată,
ca o scrisoare arsă pe jumătate,
din care încă se mai pot citi
câteva cuvinte:
„rămâi”,
„așteaptă”,
„poate”.

Astăzi te port
nu în inimă,
ci în partea aceea a sufletului
unde se duc lucrurile
care nu mai au loc nicăieri.

Și dacă plâng,
nu e pentru că te-am pierdut,
ci pentru că, o clipă,
am fost atât de aproape
de a fi iubit
întreg.